Terapii

Terapii ortomoleculare. Amigdalina

Scurt istoric

Amigdalina, laetrilul sau vitamina B17 descriu aceiași substanță întâlnită în sâmburii a numeroase fruncte și în multe alte plante. Denumirea de vitamină este, totuși, incorectă, deoarece amigdalina nu face parte din această clasă de substanțe.

Cianura de hidrogen este considerată principalul compus anticancer derivat din amigdalină, la momentul eliberării in situ. De obicei, amigdalina este un extract derivat din sâmburii de caise. Aceasta este descompusă de enzimele din intestin, cu formare de cianură. Amigdalina a fost folosită pentru prima dată în Rusia, în 1845, și mai târziu în Statele Unite, în anii 1920, ca o formă terapie alternativă la cancer. Promotorii acestei forme de terapie susținut că cianura eliberată din amigdalină distruge selectiv celulele canceroase, lăsând nevătămate celulele țesuturilor sănătoase.

Amigdalina a fost izolată pentru prima dată în 1830, în Franța și a fost folosită ca agent anticancer în Rusia, fiind raportate rezultate pozitive în cazul primului pacient tratat. În Statele Unite, amigdalina a fost administrată sub formă de pilule, însă formularea a fost considerată prea toxică, iar terapia a fost abandonată. În anii 1950, o formă intravenoasă netoxică a amigdalinei a fost patentată sub denumirea de Laetril.

Termenul "laetril" derivă din termenii levoortotator și mandelonitril și este utilizat pentru a descrie o formă purificată a amigdalinei chimice, o glucozidă cianogenă (compus vegetal care conține zahăr și produce cianură), care se găsește în sâmburii mai multor fructe, nuci, dar și în alte plante precum fasole de Lima, trifoi și sorg. În anii 1970, în Statele Unite, Laetril a câștigat o tot mai mare popularitate ca agent anticanceros, cu peste 70.000 de indivizi tratați în anul 1978. Laetrilul a fost utilizat pentru tratamentul cancerului atât ca agent unic, cât și în diferite combinații, în cadrul unor programe de terapie ce includeau diete specializate, doze mari de vitamine și enzime pancreatice.

Amigdalina a fost testată, în laborator, pe linii celulare animale și pe modele animale, iar ulterior și pe subiecți umani, în vederea determinării proprietăților anticanceroase specifice. După cum am menționat anterior, cianura este considerată principalul derivat activ cu acțiune antitumorală a amigdalinei. Când amigdalina interacționează cu enzima beta-glucosidază sau suferă procese de hidroliză în absența acestei enzime, se formează cianură de hidrogen, benzoaldehidă și glucoză. Cianura poate fi, de asemenea produsă, din prunasin, care este tot un produs de degradare al amigdalinului.

Cum acționează în corp

Când molecula amigdalinei intră într-o celulă canceroasă, ea este metabolizată la glucoză, cianură de hidrogen și benzaldehidă. Inițial, cercetătorii credeau că cianura de hidrogen este molecula care distruge celulele canceroase, însă noi cercetări par să indice faptul că benzaldehida ar avea un rol mai important în afectarea metabolismului celulelor canceroase.

Efectele antitumorale ale amigdalinei apar în timp, iar aceasta deoarece, dacă, o dată ajunsă în organism, ea va interacționa mai întâi cu enzime de pe suprafața celulelor sănătoase, acestea îi vor modifica configurația, făcând imposibilă apariția efectului antitumoral. Așadar, tratamentul cu amigdalină trebuie urmat pe o perioadă mai lungă de timp, astfel încât șansele de interacțiune ale compusului cu enzimele celulelor canceroase să crească.

Au fost formulate patru ipoteze diferite care încearcă să explice activitatea anticanceroasă a amigdalinei. Prima dintre acestea face referire la elemente ale teoriei trofoblastice a cancerului, o teorie care nu este larg acceptată. Conform teoriei trofoblastice, toate formele de cancer apar din celule germinale primordiale, unele dintre ele fiind dispersate în organism încă din timpul dezvoltării embrionare. Teoria trofoblastică sugerează, de asemenea, că transformarea celulelor primordiale în celule canceroase este în mod normal oprită de enzime din pancreas și, astfel, cancerele pot fi distruse prin suplimentarea dietei cu enzime pancreatice și amigdalină. Rațiunea utilizării amigdalinei este dată de observația că celulele maligne au valori mai mari decât cele normale ale unei enzime numite beta-glucuronidază și că acestea sunt deficiente într-o altă enzimă numită sulfotransferază. O altă sugestie este că amigdalina este modificată în ficat și că beta-glucuronidaza descompune compusul modificat, producând în cele din urmă cianură. Sulfotransferaza poate transforma cianura în tiocianat, compus relativ inofensiv. Astfel, celulele canceroase sunt mai susceptibile la efectele toxice ale amigdalinei decât cele sănătoase din cauza dezechilibrului în aceste două enzime. Unele studii experimentale susțin ideea că țesuturile sănătoase și cele maligne diferă substanțial în concentrațiile lor de beta-glucuronidază și de sulfotransferază.

Cea de-a doua teorie afirmă că celulele canceroase conțin mai multă beta-glucuronidază decât celulele normale și, ca și în cazul primei teorii, că sunt deficitare în sulfotransferază. Din nou, această creștere a activității beta-glucuronidazei în regiunile interstițiale ale țesuturilor maligne a fost demonstrată experimental, susținând ideea tratamentului cu amigdalină.

A treia teorie afirmă că tumora este rezultatul unei tulburări metabolice cauzate de o deficiență a diferitelor vitamine. Mai mult, vitamina B17 ar fi vitamina necesară organismului pentru a-și reface echilibrul metabolic. Dovezile experimentale au demonstrat că aportul de vitamine sau diferitele deficiențe vitaminice pot influența apariția cancerului, însă nu există, până la ora actuală, dovezi suplimentare care să arate că amigdalina este esențială în funcționarea normală a metabolismului sau că funcționează ca o vitamină în organismul animal sau uman.

A patra teorie sugerează că cianura eliberată de amigdalină are un efect toxic dincolo de interferența sa cu utilizarea oxigenului de către celule. Conform acestei teorii, cianura crește pH-ul acid al tumorilor și conduce la distrugerea lizozomilor (compartimente din interiorul celulelor care conțin enzime capabile să descompună alte molecule celulare). Lizozomii afectați își eliberează conținutul, ucigând din interior celulele canceroase și stopând, astfel, creșterea tumorilor. Conform acestei teorii, o altă consecință a perturbării funcției lizozomale este stimularea sistemului imunitar.

Procedura medicală

Amigdalina poate fi administrată fie intravenos, fie sub formă de tablete sau loțiuni. Administrarea orală este grevată de mai multe efecte secundare decât cea parenterală. Acest lucru se datorează faptului că bacteriile din tubul digestiv și enzimele alimentelor consumate descompun amigdalina și eliberează cianura mult prea repede decât atunci când este injectată.

Se recomandă administrarea intravenoasă zilnică, timp de 2 sau 3 săptămâni, urmată de administrare orală.

De asemenea, este recomandată și administrarea de vitamine, precum și un regim alimentar special. Dintre vitaminele recomandate, cele mai importante sunt: zincul (facilitează transportul amigdalinei), vitamina C (până la 6 g/zi), vitaminele B6, B9, B12, vitamina A, vitamina E (cel puțin 2000 UI), mangan, magneziu, seleniu.

Recomandări

Administrarea amigdalinei este recomandată în cazul prevenirii și tratării diferitelor forme de cancer. Acesta nu ar trebui să fie tratamentul primar al cancerului, dar poate fi frecvent utilizat ca tratament suplimentar eficient.

Amigdalina face parte din protocolul Cellect-Budwig.

Beneficii

Tratamentul cu laetril (amigdalină sau vitamina B17) este unul dintre cele mai populare și cele mai cunoscute tratamente alternative pentru cancer. Este foarte simplu de utilizat și este foarte eficient dacă este administrat în doze destul de mari, dacă produsul este de înaltă calitate și dacă este combinat cu o dietă eficientă împotriva cancerului și cu suplimente.

O dată ajunsă în organism, amigdalina este metabolizată la cianură și benzaldehidă, compuși cu acțiune citotoxică selectivă. Testele pe modele animale au demonstrat că celulele sănătoase reușesc să transforme cianura toxică în tiocianat inofensiv, cu ajutorul enzimei sulfotransferază.

Amigdalina are efecte antiinflamatorii, prin promovarea funcției imunomodulatoare a celulelor T reglatoare. În studiile pe modele animale, amigdalina a oprit sinteza prostaglandinei E și producția de oxid nitric, prin inhibarea activității COX-2 și iNOS. Efectul de scădere a senzației dureroase este dat de inhibarea activității factorului de necroză tumorală-alfa (TNF-alfa) și a interleukinei-1β (IL-1β).

Amigdalina exercită efecte neurotrofice prin activarea kinazei ERK ½ (extracellular signal regulated kinase).

Unul dintre efectele pozitive ale terapiei cu amigdalină este stimularea producției de vitamină B12 din intestin. Având în vedere acest lucru, este necesară suplimentarea cu vitamina C.

Efectul antitumoral

Studii recente au constatat că amigdalina poate avea efecte anticanceroase importante. La animale, amigdalina inhibă efectul tumoral al virusului Epstein-Barr.

Cercetările pe liniile celulare umane de cancer de prostată (DU145 și LNCaP) au demonstrat că amigdalina crește expresia proteinei Bax pro-apoptotice și activitatea enzimei caspaza-3, concomitent cu scăderea expresiei proteinei Bcl-2 anti-apoptotice. Mai exact, în doze mari, amigdalina prezintă citotoxicitate asupra celulelor tumorale. În plus, ea induce modificări apoptotice morfologice la nivelul acestor celule precum, afectarea integrității ADN-ului.

Este cunoscut faptul că activitatea proteinei anti-apoptotice Bcl-2 contribuie la progresia neoplazică, prin creșterea supraviețuirii celulelor tumorale, ca urmare a inhibării proceselor apoptotice. Supraexpresia Bcl-2 este înregistrată în majoritatea adenocarcinoamelor de prostată, nivele crescute ale proteinei fiind observate în primele faze ale acestor forme cancer. Funcție de doza administrată, amigdalina exercită un efect de suprimare a expresiei ARNm Bcl-2, controlând, astfel, expresia proteinei Bcl-2 în celulelele cancerului de prostată. Numeroase studii pe linii celulare tumorale au raportat faptul că supraexpresia proteinelor Bax determină eliberarea citocromului c, activarea căilor caspazei și apoptoza celulelor tumorale.

Activarea proteinei caspaza-3 determină apariția modificărilor morfologice tipice apoptozei. Caspaza taie substratul specific declanșând, astfel, o cascadă de reacții ce culminează cu distrugerea ADN-ului. În cazul liniilor celulare tumorale, activitatea enzimatică a caspazei-3 a fost amplificată de administrarea de amigdalină, facilitându-se apariția unui efect antitumoral apoptotic în celulelele respective.

Mai mult, în liniile celulare umane SNU-C4 de cancer de colon, amigdalina reglează funcția genelor implicate în ciclul celular, inhibând dezvoltarea celulelor tumorale.

Rezultatele unui studiu in vitro pe linii celulare de cancer de vezică sugerează că amigdalina poate inhiba creșterea și proliferarea celulelor tumorale, prin scăderea activității proteinelor cdk2 și ciclina A, cu rol în desfășurarea ciclului celular.

De asemenea, poate induce expresia folistatinei, proteină reglatoare a creșterii celulare în celulele HepG2 de hepatocarcinom uman.

Literatura de specialitate amintește și de alte mecanisme antitumorale pe care amigdalina le poate imprima. Astfel, amigdalina poate fi specific descompusă de către beta-glucozidază, compus ce se găsește din abundență în celulele canceroase, cu eliberare de cianid, moleculă citotoxică. De asemenea, amigdalina crește funcția enzimelor pancreatice, ce au rol în prevenirea transformării celulelor în celule canceroase. Totodată, amigdalina poate reface carența vitaminică ce cauzează comorbiditățile metabolice specifice pacienților canceroși. Mai exact, studiile demonstrează efectul imunostimulator pe care aceasta îl are, cu producția de compuși antitumorali la pacienții cu cancer de prostată.

Dorr RT, Paxinos J. Ann Intern Med 1978; 89:389—397.
Ellison NM, Byar DP, Newell GR. New Engl J Med 1978; 299:549—552.
Greenberg DM. Cancer 1980; 45:799—807.
Bhatti RA, Ablin RJ, Guinan PD. IRCS Med Sci Biochem 1981; 9:19.
Young VR, Newberne PM. Cancer 1981; 47:S1226—1240.
Moertel CG et al. The New England Journal of Medicine 1982; 306(4):201–206.
Cassileth BR et al. Annals of Internal Medicine 1984; 101:105-112.
Tsujimoto Y, Croce CM. Proc Natl Acad Sci USA 1986; 83:5314—5218.
Du C et al. Cell 2000; 102:33—42.
Verhagen AM et al. Cell 2000; 102:55—66.
Hwang DR et al. Kor J Herbol 2003; 18:201—208.
Chang HK et al. Biol Pharm Bull 2006; 29(8):1597—1602.

Efecte adverse și contraindicații

Cianura este o neurotoxină care, în anumite cantități, poate provoca greață, vărsături, cefalee, amețeli, cianoză (decolorarea pielii), leziuni hepatice, hipotensiune arterială.

Administrarea orală este grevată potențial de mai multe efecte secundare decât cea intravenoasă. Aceste reacții adverse pot fi potențate de administrarea concomitentă de migdale sau sâmburi de fructe sau de consumul de fructe sau legume care conțin beta-glucozidază (de exemplu, țelină, piersici, germeni de fasole, morcovi).

Amigdalina nu se administrează cu enzime proteolitice sau probiotice, deoarece, în acest al doilea caz, poate crește cantitatea de cianură liberă, cu potențarea efectelor secundare.

În cazul administrării orale a amigdalinei, trebuie evitat consumul de alimente ce conțin deja acest compus: migdale crude, morcovi, țelină, caise, piersici, muguri de fasole, fasole - mung, lima, nuci, semințe de in.

De asemenea, nu este recomandată administrarea de amigdalină la persoanele cu afecțiuni hepatice.

Bibliografie selectivă

Bernacki RJ et al. Cancer Metastasis Rev 1985; 4(1):81-101.
Calabrese EJ. Med Hypotheses 1979; 5(9):1045-1049.
Chen JK, Chen TT. Chinese Medical Herbology and Pharmacology. California: Art of Medicine Press; 2004.
Chen Y et al. Immunopharmacol Immunotoxicol 2013; 35(1):43-51.
Cheng H et al. J Med Chem 2005; 48(2):645-652.
Curt GA. Princ Pract Oncol Updates 1990; 4(12):1-10.
Dorr RT, Paxinos J. Ann Intern Med 1978; 89(3):389-397.
Howard-Ruben J, Miller NJ. Oncol Nurs Forum 1984; 11(1):67-73.
Khandekar JD, Edelman H. JAMA 1979; 242(2):169-171.
Kochi M et al. Cancer Treat Rep 1980; 64(1):21-23.
Kochi M et al. Cancer Treat Rep 1985; 69(5):533-537.
Laster WR Jr., Schabel FM Jr. Cancer Chemother Rep 1975; 59(5):951-965.
Lerner IJ. CA Cancer J Clin 1981; 31(2):91-95.
Lerner IJ. Cancer 1984; 53(3 Suppl):815-819.
Makarevic J et al. PLoS One. 2014; 9(8):e105590.
Manner HW et al. J Manipulative Physiol Ther 1978; 1(4):246-248.
Moertel CG et al. JAMA. 1981; 245(6):591-594.
Moertel CG et al. N Engl J Med 1982; 306(4):201-206.
Moss RW: The Cancer Industry: The Classic Expose on the Cancer Establishment. Brooklyn, NY: First Equinox Press, 1996, pp 153-86.
Navarro MD. Acta Unio Int Contr Cancrum 1959; 15(suppl 1):209-221.
Park HJ et al. World J Gastroenterol 2005; 11(33):5156-5161.
Scott PJ. Cancer Forum 1981; 5(2):93-97.
Shils ME, Hermann MG. Bull N Y Acad Med 1982; 58(3):323-340.
Treatment of cancer with laetriles; a report by the Cancer Commission of the California Medical Association. Calif Med 78 (4): 320-6, 1953.
Wodinsky I, Swiniarski JK. Cancer Chemother Rep. 1975; 59(5):939-950.
Yang C, Li X, Rong J. Chin Med. 2014; 9:23.
Young VR, Newberne PM. Cancer 1981; 47(5 Suppl):1226-1240.